Din păcate, elevii nu fac decât să memo-reze o nesfârșită litanie, când vocaţia reală a istoriei ar fi tocmai exercițiul de inteligenţă. Istoria pare a fi rămas la obiectivul de a forma patrioți, nu oameni capabili de a judeca independent lumea și evenimentele.

Regele Carol II a avut, aproape în egală măsură, mari calități și mari defecte. Motive pentru a fi admirat și hulit. Din păcate, domnia i s-a sfârșit prost, în condiții tragice pentru țară, așa că imaginea lui în posteritate a rămas mai curând defavorabilă.

Deriva clasică a oricărei utopii: o ordine utopică n-are cum fi decât impusă, ceea ce înseamnă violență și teroare.

Să o spunem fără înconjur: deriva dinastică rămâne pentru România o pată ruşinoasă. Nu poate fi invocat un simplu accident al istoriei, e o dereglare izvorâtă din factori binecunoscuţi: insuficienta maturizare politică, cultura acceptării mai curând decât a rezistenţei, reflexulpaternalist... Românii l-au avut pe Ceauşescu fiindcă l-au meritat (nu toţi, dar mulți). Orice societate are ceea ce merită.

Tot ce merge rău în România nu decurge din vreo orientare greșită sau din proasta gestiune românească; de vină sunt ceilalți: ceilalți care ne-au prădat, ca și ceilalți care nu ne-au sărit în ajutor când aveau datoria să o facă.

Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot așa cum aveau nevoie de origini mărețe, pentru a compensa frustrările prezentului.

Cum au putut atâtea spirite alese să fie atrase de o mișcare criminală e o întrebare nelalocul ei. „Spiritele alese” au fost atrase de idealismul mișcării, idealism care, în exces, a condus pe de altă parte la o barbarie fără margini.

Idealismul și violența sunt două fețe inseparabile ale legionarismului, ceea ce pare derutant, unii continuând și astăzi să vadă doar „puritatea” proiectului, iar alții, dimpotrivă, strict dezlănțuirea criminală.

Istoria aceasta cu români altfel decât ceilalți și supuși persecuţiei celorlalţi, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.