În deșertul ăsta numit Viață, în care căutăm ca disperații un izvor de sinceritate în unul și-n altul, prea puțin în noi, deparcă ne-am teme c-am putea seca, construim identități din orice chilipir personal. Ne e frică să ne găsim. Plecăm.Plecăm mereu. Plecăm continuu. Plecăm amarnic. Plecăm cu spaimă. Plecăm uitând să ne aplecăm în cei ce suntem.Plecăm așa ca noi doi. Eu și el.

explodează în mine avântuleodată iubire hainăcroială neterminată de-mi vrei supliciul ți-oi da otravade-ți dau deliciul să-mi ieiepava pe pieptul țărânii-ntr-o iarnă fatalăsă te știe doar câinii plagăcapitală răsare pe mare o floare albastrăEminescu a râs de patima noastră cu lacrimi apuseîmi iartă un gând (te văd fără chip)doar c-un gust de vânt cu ochii-n soare mă cauți flămândnu cred că învingim-am visat râzândduel

În viață nu e nimic delimitat atât de clar pentru că totul se schimbă permanent. Ne schimbăm. Eu m-am schimbat atât de mult până am ajuns aici. O umbră. Unii nu-și iubesc umbrele pentru că știu prea multe.